Revoluția de la 1821- mărturii din patrimoniul Muzeului Militar

Deseori, revoluția din 1821 a lui Tudor Vladimirescu este văzută drept momentul de început al istoriei moderne a românilor. Se consideră că prin consecințele sale, aceasta a declanșat o serie de evenimente ce au dus la formarea României. Concret însă, revoluția a îndepărtat regimurile fanariote din Moldova și Țara Românească, revenindu-se la domniile pământene și slăbindu-se astfel dominația otomană.

Acțiunea lui Tudor Vladimirescu a fost întreprinsă în strânsă legătură cu mișcarea de eliberare a Greciei condusă de către societatea secretă Philliké hetairia sau Eteria („Societatea prietenilor”). Liderul întregii mișcări era Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti, care miza pe sprijinul țarului Rusiei pentru eliberarea popoarelor creștine din Balcani. Planul inițial al Eteriei era de a lansa revolta în Peloponez, urmând ca Țările Române să fie doar un teatru secundar al viitorului conflict. Înțelegând însă dificultățile cu care s-ar fi confruntat, liderii Eteriei decid izbucnirea mișcării în Principatele Dunărene. La....

Revoluția de la 1821- mărturii din patrimoniul Muzeului Militar

Deseori, revoluția din 1821 a lui Tudor Vladimirescu este văzută drept momentul de început al istoriei moderne a românilor. Se consideră că prin consecințele sale, aceasta a declanșat o serie de evenimente ce au dus la formarea României. Concret însă, revoluția a îndepărtat regimurile fanariote din Moldova și Țara Românească, revenindu-se la domniile pământene și slăbindu-se astfel dominația otomană.

Acțiunea lui Tudor Vladimirescu a fost întreprinsă în strânsă legătură cu mișcarea de eliberare a Greciei condusă de către societatea secretă Philliké hetairia sau Eteria („Societatea prietenilor”). Liderul întregii mișcări era Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti, care miza pe sprijinul țarului Rusiei pentru eliberarea popoarelor creștine din Balcani. Planul inițial al Eteriei era de a lansa revolta în Peloponez, urmând ca Țările Române să fie doar un teatru secundar al viitorului conflict. Înțelegând însă dificultățile cu care s-ar fi confruntat, liderii Eteriei decid izbucnirea mișcării în Principatele Dunărene. La 27 ianuarie, trei mari boieri din Comitetul de Oblăduire, alcătuit pentru a prelua conducerea țării – Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu și Barbu Văcărescu – i-au încredințat slugerului Tudor Vladimirescu misiunea de a declanșa mișcarea populară. Astfel, în strânsă legătură cu liderii Eteriști din țară, Tudor a declanșat acțiunea în 1821, după moartea domnitorului Țării Românești, Alexandru Suțu (30 ianuarie 1821). Retras în Oltenia, unde avea baze întărite în așezările mănăstirești, Tudor lansează proclamația de la Tismana (intrată în istorie drept proclamația de la Padeș), în cadrul căreia îndemna poporul să se revolte, condamnând clasa politică și birurile la care era supusă populația: „Dar pre (...) căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a n suge sângele din noi?”. Iar într-o scrisoare adresată vornicului Nicolae Văcărescu, Tudor socotea că „patrie se cheamă popolul, iară nu tagma jefuitorilor”, arătând în acest fel că el miza pe sprijinul populației pentru acțiunea întreprinsă.

Proclamația de la Tismana anunța că toți cei care se vor alătura mișcării vor deveni membrii ai Adunării norodului, încercând în acest fel să legitimeze mișcarea și să transforme oastea adunată într-un organ reprezentativ. Oastea era compusă din infanterie, cavalerie, artilerie, dar și dintr-o serie de unități asimilate unor trupe de geniu în accepțiunea modernă. Nucleul mișcării era constituit din panduri, conduși de Tudor și de căpitanii acestuia, printre care se numără Ienache (Ion) Cacalețeanu, Simion Mehedințeanu, Dumitru Gârbea.

La 18 martie Tudor Vladimirescu a pornit dinspre Oltenia cu oastea sa de panduri, îndreptându-se spre București, în timp ce Ipsilanti a trecut Prutul și a ocupat Iașiul la 6 martie. Succesul inițial a fost unul rapid, Tudor ocupând capitala la data de 25 martie și instalându-se drept conducător. De la București, la mijlocul lunii aprilie, Tudor lansează „Cererile norodului român”, cuprinzând o serie de revendicări politice și sociale menite a îndrepta abuzurile domnilor fanarioți. Însă lipsa sprijinului țarului Alexandru I, care se declarase un opozant al mișcărilor revoluționare a acelei perioade, precum și intervenția armată a Turciei, au dus la retragerea lui Tudor înapoi în zona Olteniei, iar a lui Ipsilanti în zona subcarpatică. Această situație a dus la apariția disensiunilor în tabăra revoluționară. Pentru a-și asigura conducerea mișcării, dar și temându-se de o posibilă trădare și raliere a lui Tudor cu turcii, Ipsilanti îl arestează și îl execută pe acesta la 8 iunie. Pandurii trec de partea lui Ipsilanti, luptând împotriva turcilor în bătălia de la Drăgășani, pe 9 iunie 1821. Fără sprijinul Rusiei însă mișcarea acestora nu va avea sorți de izbândă în fața trupelor otomane.

Forța lui Tudor Vladimirescu nu se baza pe o armată profesionistă, fiind în fapt o forță armată ridicată din rândul populației locale din Oltenia. Originea acestei miliții se regăsește în încercarea Austriei de a organiza un corp de voluntari în timpul Războiului ruso-austro-turc (1787-1792). O parte din acest corp de voluntari s-a menținut și după sfârșitul războiului, protejând regiunea Olteniei în fața incursiunilor de pradă ale turcilor. Corpul de panduri a participat și la războiul ruso-turc din 1806-1812, fiind echipat și dotat de ruși. Pandurii au luat parte la bătăliile de la sudul Dunării, remarcându-se în mod deosebit comandantul acestora, Tudor Vladimirescu, dar și unii dintre viitori săi căpitani, precum Ienache Cacalețeanu, care a fost decorat cu medalia comemorativă rusă a războiului cu Turcia din 1806-1812.

Pentru bravura și capacitatea de care a dat dovadă în timpul acestui război, lui Tudor i s-a conferit ordinul militar „Sf. Vladimir”, model 1807, clasa a IV-a. Însemnul este alcătuit dintr-o cruce Leopold (cu brațele ușor convexe) emailată roșu purpură, cu margini negre. Medalionul central este emailat negru, având pe avers o mantie de purpură și hermină încoronată și literele chirilice „C.B”. Pe medalionul central revers este ștanțată, cu litere chirilice, data instituirii ordinului, „22 septembrie 1782”. Clasa a IV-a a ordinului se purta la piept, susținut de o panglică de moir roșu, cu liziere late negre. Exemplarul este realizat la Casa Eduard din Sankt-Petersburg, din aur, cu un titlu de 583‰ și are o greutate totală, incluzând panglica, de 17,650g.

Astfel, în cadrul exponatului lunii februarie dorim să expunem câteva piese din patrimoniul Muzeului Militar Național care amintesc de revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, și în mod special de conducătorul acesteia, mai exact ciucurii de la drapelul său, un desen al lui George Billek reprezentând acești ciucuri, precum și însemnul ordinului Sf. Vladimir conferit lui Tudor, anterior prezentat.

În calitate de comandant al oștirii și al întregii mișcări, Tudor avea un steag personal, din mătase pictată. De dimensiuni semnificative, având 152 cm lățime și 185 cm lungime, acesta înfățișa Sfânta Treime, iar alăturat, pe sfântul Teodor Tiron, patronul lui Vladimirescu și, respectiv, sfântul Gheorghe, simbol al biruinței. În partea centrală se află o acvilă cruciată conturnată, cu zborul jos, simbol al Țării Românești. În momentul în care a fost capturat, Tudor i-a înmânat steagul prietenului său, Ienache Cacalețeanu, care l-a păstrat la reședința sa. Steagul a fost donat statului român și depus la Arsenalul Armatei în 1882 de către fiul său, Gheorghe Cacalețeanu. De aici ajunge în patrimoniul Muzeului Militar în 1919, iar începând cu 1971 se regăsește în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României. O chestiune controversată este legată de ciucurele tricolor presupus a aparține steagului lui Tudor Vladimirescu. Compus din trei părți distincte, ciucurele este confecționat din mătase, fiecare parte fiind vopsită în roșu, galben, respectiv albastru, culorile drapelului național. În partea superioară este legat cu un șnur de mătase, iar mai departe cu un sistem metalic terminat cu un ac. Ciucurele respectiv a fost donat de către nepotul lui Ienache Cacalețeanu, Constantin Caletzeanu, Muzeului Militar din Craiova în anul 1934, de unde a fost transferat către Muzeul Militar din București în 1954. Dacă într-adevăr acest ciucure a aparținut steagului lui Tudor Vladimirescu, aceasta ar fi prima atestare a tricolorului în Țările Române, anterioară celei din hatișeriful din 1834, prin care i se acorda domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica dreptul de a folosi pentru prima dată un steag tricolor.
În 1937, pictorul George Billek a realizat o lucrare în acuarelă a ciucurelui care fusese donat cu doar trei ani mai devreme Muzeului Militar din Craiova. Având o dimensiune de 41x29 cm, realizat pe carton, desenul ilustrează ciucurele tricolor, redând cu atenție o serie de detalii, inclusiv sistemul de prindere, precum și efectul creat de firele de mătase mai scurte care scot în evidență culorile ciucurelui.

Evenimentele din 1821 încă rămân un moment controversat din istoria românilor, date fiind urmările la care au dat naștere. Cert este că, în urma acestei mișcări a avut loc abolirea regimurilor fanariote și revenirea la domniile pământene, sub conducerea lui Ioan Sadu Sturdza în Moldova și a lui Grigore Ghica în Țara Românească.

Muzeograf Tudor Turian